Francis Crick, laureatul premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, făcea valuri în 1994 cu ocazia publicării cărţii sale „The Astonishing Hypothesis”, în care susţinea că sufletul este o iluzie perpetuată doar de credinţa noastră în ea. Omul de ştiinţă oferea o veste dură cititorilor încă din primele rânduri: „«Tu», bucuriile şi necazurile tale, amintirile şi ambiţiile tale, sentimentul de identitate personală şi de liber arbitru – toate acestea nu sunt nimic mai mult decât comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al moleculelor asociate lor”.

În cele două decenii scurse de la publicarea acestei cărţi, ştiinţa a făcut numeroase progrese în domenii precum neuroştiinţa ce permit evaluarea dovezilor care contestă sau atestă existenţa sufletului, concept despre care filozoful Stephen Cave afirma că este „cea mai importantă idee din istoria omenirii”.

Cave notează în cartea „Immortality” că ipoteza sufletului s-a bazat întotdeauna pe dovezi. „Dacă oamenii care credeau în înviere se bazau în exclusivitate pe credinţa în capacitatea lui Dumnezeu de a făptui un act miraculos, credinţa în suflet s-a bazat mereu pe raţiune. Filozofii din Grecia Antică acceptau ideea de suflet deoarece considerau că este cea mai bună explicaţie pentru o serie de fenomene empirice”, subliniază filozoful.

Care sunt elementele pe care se bazau filozofii care au adoptat ideea de suflet? Cave identifică trei. Mai întâi, diferenţa dintre lucrurile vii şi cele ce nu sunt vii. Pentru înţelepţii din multe culturi, inclusiv cei din Grecia antică, părea evident că lucrurile vii aveau o componentă suplimentară care le dădea vitalitatea absentă în cazul pietrelor sau al apei. Acest „principiu animator” a fost asimilat sufletului. Al doilea element era conştiinţa – faptul că unele fiinţe vii nu sunt capabile doar de deplasare şi dezvoltare, ci şi de a gândi, de a-şi imagina şi de a crede în diferite lucruri. Deoarece există o deosebire uriaşă între domeniul material, în care lucrurile sunt măsurabile şi vizibile, şi tărâmul ideilor, ce există doar în minţile noastre, înţelepţii au considerat că minţile sunt diferite de celelalte lucruri ce există şi că necesită o explicaţie specială – sufletul. Al treilea element este ceva mai ezoteric: faptul că unii copii din India au amintiri din „vieţile anterioare” este considerat de mulţi o dovadă a faptului că sufletul se deplasează dintr-o incarnare în alta, iar alţii consideră că „fantomele” şi alte apariţii neexplicate sunt dovezi ale existenţei spiritului şi ale supravieţuirii sale după moartea trupului.

Aceste trei argumente nu mai sunt la fel de convingătoare astăzi precum erau acum 2.000, 200 sau chiar 20 de ani. În ceea ce priveşte prima teză – cea a unui „principiu animator” – ştiinţa a demonstrat că nu este nevoie de aşa ceva pentru a explica existenţa vieţii. Descoperirile ştiinţifice despre cum funcţionează viaţa, de la organisme până la organe, celule şi ADN-ul identificat de Francis Crick nu lasă loc niciunei substanţe spirituale. Aşadar, primul argument străvechi în favoarea existenţei sufletului poate fi clasat.

Cel de-al treilea argument, bazat pe fantome şi alte apariţii neexplicate, merită, de asemenea, să fie lăsat la o parte. Cei ce au încercat să investigheze aceste evenimente au fost întotdeauna dezamăgiţi. Arareori aceste întâmplări continuă să fie valide după o analiză serioasă, iar în cazurile unde nu este vorba de fraudă sau de pură invenţie, celelalte explicaţii pentru evenimente sunt de regulă cel puţin la fel de plauzibile ca varianta existenţei unei lumi spirituale. Organizaţia Society for Psychical Research, înfiinţată la Londra în 1882 pentru a studia fenomenele paranormale, nu a reuşit să găsească în peste 100 de cercetări vreo dovadă convingătoare care să probeze existenţa vreunei întâmplări supranaturale.

 

 

(Foto: Shutterstock.com)

 

Totuşi, merită menţionată o sursă de presupuse „dovezi supranaturale” pentru suflet: aşa-numitele „experienţe extracorporale”. Un caz tipic al unei experienţe extracorporale este, spre exemplu, atunci când unui pacient i se opreşte pentru câteva momente inima, iar acesta percepe cum părăseşte corpul şi cum îl priveşte de deasupra sau are senzaţia că traversează un tunel luminos. Aceste experienţe remarcabile îi tulbură pe oameni, făcându-i să îşi întărească credinţele religioase.

Cu toate acestea, experimentele ştiinţifice au arătat că asemenea experienţe pot fi induse cu anumite medicamente şi cu electrozi ce stimulează creierul. De asemenea, cercetătorii au încercat să testeze dacă oamenii văd cu adevărat corpul din exteriorul său prin amplasarea unor semne în sălile de operaţie ce ar fi putut fi percepute doar dintr-un punct situat deasupra pacientului, însă până acum nu au fost înregistrate dovezi în favoarea ipotezei că oamenii îşi părăsesc limitele trupeşti.

Pentru a concluziona că existenţa sufletelor este cu adevărat cea mai bună explicaţie pentru experienţele extracorporale, ar fi nevoie mai întâi să avem o definiţie plauzibilă a ceea ce este cu adevărat sufletul şi cum reuşeşte el să supravieţuiască corpului. Date fiind dovezile neclare, fără o teorie fermă a sufletului vom prefera o explicaţie naturalistă. Astfel, ajungem la cel de-al doilea argument: sufletul ca minte. 

Deşi mulţi oameni contemporani sunt de părere că sufletul există, atunci când sunt întrebaţi în ce constă acesta, mulţi oferă descrieri vagi. Dacă sufletul este, totuşi, vehiculul care le poate oferi oamenilor nemurirea, atunci acesta trebuie să conţină o esenţă fundamentală - adevăratul „eu” - ca în cazul în care acesta supravieţuieşte morţii corpului să ştim că vom continua să existăm. În Occident, acest „adevărat eu” este asimilat minţii -- adică acea parte conştientă care gândeşte, simte, îşi aminteşte şi visează. Când plutim deasupra corpului nostru decedat sau când ajungem în rai, ne aşteptăm să percepem aceste experienţe în mod conştient şi să beneficiem de amintirile şi crezurile noastre intacte.

Cu alte cuvinte, esenţa argumentelor ce pledează în favoarea unui „suflet nemuritor” se bazează pe ideea că mintea este independentă de corp şi dependentă de o esenţă spirituală ce poate supravieţui morţii trupeşti. În schimb, dacă mintea este în întregime dependentă de corp, atunci putem concluziona că mintea dispare atunci când murim, iar în acest caz nu mai rămâne nimic din noi demn de numele de „suflet”. Aşadar, întrebarea cheie în ceea ce priveşte existenţa sufletului este dacă mintea (sau conştiinţa) poate continua să existe în absenţa corpului sau, aşa cum afirma un prieten sceptic al lui Socrate, sau ea încetează să existe în urma dispariţiei corpului aşa cum muzica unei harpe încetează în urma distrugerii harpei.